Cădere

Prea reci erau stropii de ploaie.. prea reci pentru mine.

Niciodată nu trebuie să judeci un om până ce nu-i cunoşti toate motivele. Se prea poate  că şi cea mai banală prostie, să fie făcută de dragul cuiva. Iar noi criticăm.
Niciodată nu trebuie să te pui în pielea cuiva.. de parcă ştii ce se ascunde în interior. Nu!
Niciodată nu se va afla adevărul despre o persoană anumită, aceasta nu-i convenabil pentru nimeni. : ))
Tipic omenesc e să ceri cuiva mai mult decât posibilul. Şi mai tipic e să ne creştem egoismul şi orgoliul pe zi ce trece.
Nu pot să cerşesc cuvinte, acolo unde, de fapt, ar trebui tăcere.
Nu pot să dau drumul sunetelor, acolo unde e pustiu.
Şi dacă e să ajungem la realitate… soarta ne îndăpărtează de cei mai buni. Poate e spre bine, poate e o lecţie, poate e o greşeală.
Cert e faptul, că orice căzătură lasă şi cicatrici. Nu mai suntem mici, ca la orice căzătură să plângem că avem genunchii zgârâiaţi. Căzăturile de acum, nu se compară cu genunchii de atunci…
[...]

Sentimente

Sentimentele sunt limbajul sufletului, dar trebuie să vă asiguraţi că daţi ascultare adevăratelor sentimente şi nu unui model contrafăcut, construit în mintea voastră.

Neale Donald Walsch

Chiar şi în oricare dur stă îngrămădite, într-un colţ de suflet, câteva particule de sentimente (:
Ele sunt şi e absurd să minţi şi să contrazici asta, e prostesc şi e aberaţie. Plus la asta, numai câte gânduri şi sentimente ne invadează trupul, conştiinţa, invadează în noi zilnic…
E devreme pentru a face acel bilanţ al anilor, să vezi timpul care s-a strecurat, a trecut prin vene şi celule, însă poate fi şi târziu.
Sentimentele… ele au nevoie de protecţie permanentă, doar că încă nimeni nu oferă astfel de servicii, putem doar noi să le controlăm şi să le protejăm, le păzim cu ceea ce suntem, cu inima, sufletul, gândirea, cu noi.
Ele nu vor fi niciodată părţi din praf, ele nu vor fi niciodată loc pustiu, poate că vor fi motiv de chinuri sau plăcere, însă e doar o probabilitate.

 

SENTIMÉNT, sentimente, s. n. 1. Proces afectiv specific uman, care exprimă atitudinea omului față de realitate; simțământ. ♦ Afecțiune. 2. Facultatea de a simți, de a cunoaște, de a aprecia ceva; conștiință. ♦ Credință, impresie intimă; convingere. Avea sentimentul că l-a mai văzut undeva. [Var.: (înv.simtimént s. n.] – Din fr. sentiment.

P.S. Trebuie să-mi găsesc abonament pentru fericire.


Nu voi mai fi eu.

Orice sfârşit e un nou început. (:
Mereu vor fi căzături, mereu cineva ne va ajuta, mereu cineva ne va uita, mereu se va repeta totul, doar că vor fi alte persoane, alte gânduri, altă vârstă, alţii noi.
Curând va apărea alta, doar că niciodată nu va fi ca mine. Poate va fi mai bună sau chiar va fi, însă nu va avea aceleaşi gânduri ca ale mele!
Nu va fi aşa negativă ca mine. Nu va vorbi ca mine. Nu va avea aceleaşi accente. Nu va iubi Franţa. Nu va fi aşa josuţă ca mine. Nu va râde ca mine. Nu va mai arăta limba. Nu va iubi hugurile. Nu va mai fi depresivă. Nu va mai avea aceeaşi privire, aceeaşi ochi, acelaşi albastru, acelaşi iris, aceeaşi miopie, aceeaşi ochelari, aceleaşi gene.
Nu va fi Natalia şi nici micuţa Nataşa. Nu voi mai fi eu.

Pagini

не стоит тратить время на человека,который не стремиться провести его с тобой…

Mi-am răsfoit blogul şi mi-am dat seama ce schimbare a fost în viaţa mea. Un an, însă aşa diferenţă. De parcă au fost mai multe persoane ce au completat paginile.
În fine, ideea e că cândva te implicai în viaţa mea şi nu vorbeasc de faptul că mai comentai câte un post pentru a-mi ridica moralul şi a mă face să-ţi simt lipsa sau a-mi demonstra că mă iubeşti, nu. Atunci te simţeam, iar tu erai departe.
Acum eşti lângă mine… şi ce folos?
Rămân să fiu doar un “lucru” pe care să-l foloseşti când ai chef, să-ţi petreci timpul şi… nu mai contează.
Asta demonstrează că nu ai nevoie de mine, că-s încă o persoană care se bagă în viaţa ta, încă una în plus, că nu mă iubeşti, iată!
Ştii, eu n-o să rămân mereu cea mică, mai mult tăcută şi singură, nu!
La un moment dat o să stopez totul, o să stopez pentru că când merge vorba de dragoste şi există indiferenţă, unul cedează.
Eu nu mai pot.
Dacă crezi că e aşa de uşor, te felicit.
Nu uita că absolut toţi au probleme şi asta nu-i motiv.
Într-un final… poţi să continui să mă chinui cu indiferenţa ta, ţi se primeşte foarte bine!

P.S. Ţi-ai uitat geaca la mine.

“Partea bună a zilei”

Oare nu-ţi mai pasă?

Inhibiţie

Nu mă oboseşte că aceeaşi piesă-mi sună în căşti săptămâni.
Nu mă obosesc să-mi pornesc telefonul, să-i pun căştile şi să-i dau volumul la maxim.
Nu mă oboseşte faptul că pot să nu aud pe nimeni, atunci.
Iar de văzut…şi aşa nu văd.

Ultima perioadă e mai mult ca prostească. Şi iritaţiile vin nu de la persoanele din apropiere, ci din interiorul meu. Epuizată-s doar din cauza că eu vreau să mă simt aşa, inconştient.
Şi mi-am zis că fericirea nu durează mult, însă am închis ochii, i-am închis pentru a visa.
Eu nu pot face mereu primul pas.
Eu nu pot fi mereu puternică, am nevoie şi de sensibilitate.
Eu nu pot să dau idei, permanent.
Eu nu-s genul de persoană care să… nu mai ştiu.
Mie nu-mi plac jocurile. Nu vreau să-mi joace cineva pe coardele sentimentale, s-ar putea să se rupă, iar eu să dispar- uneori e mai uşor de cât pare.
Am prea multe idei rupte şi mi-e tot una dacă cineva le va strânge şi le va repara. Am avut nevoie de asta, atunci, când gândurile şi tot ce era legat de ele creşteau şi se umpleau de bucurie, nu acum, când merge procesul uitării.
Şi chiar dacă o să spună că nu-i adevăr… Atunci, de ce e mai mult praf decât sentimentalism? De ce, cineva, s-a zbătut pentru a-mi alunga indiferenţa, ca într-un final să-i ofere iar libertate?
E o prosteală, aiureală, aberaţii, nimic adevărat!!!
Şi eu am făcut doar faţă, o perioadă… că toate acestea au dispărut. Nu, ele au fost într-o strare de inhibiţe. Acum îs mai puternice.
Păcat, mă pierzi…

Mască

Găsisem o mască a unui om, una aşa inocentă, fără vreo vină, plăcută şi cu izmă dulceagă. Era doar o mască.
Omulei, ţi-e aşa de greu să recunoşti măcar ceea ce ţi-ai ascuns în tine?
Te ascunzi în ploaie ca să nu pari slăbit când curge o lacrimă. Te ascunzi şi eşti un laş, şi jalnic, şi… nu-mi mai pasă!
Îţi sunt slăbiciunea doar pentru că ai văzut în mine ceva care-ţi lipseşte. Nu e vorba de zâmbet sau ochi, mâini mici şi prea albe sau statură micuţă, nu, e vorba de starea mea.
Pasivitatea, pe care-o ţineam ca pe un minus, a ajuns să fie o aşchie care te menţine, e un plus care te atrage spre suprafaţă, te ridică, te amăgeşte, nu mai mult.
Şi ştii tu, ia-ţi masca şi pleacă!
Pleacă. Nu vreau să ajung la un moment dat şi… să cad în dezamăgiri.

Nu contează… nimic.

всё временно .. любовь, искусство, Земля … вы, я … особенно я. (:

Nu contează faptul că răcesc în fiece minut…sufleteşte.
Nu contează… că devin alta. E şi normal, îmi personalizez identitatea.
Nu contează… că cineva nu mă mai regăseşte. Nu-s eu vinovata că mă pierde.
Nu contează… că cineva încearcă să mă susţină. Ce folos, dacă nu-i pasă?
Nu contează… că tânjesc după trecut. Nu-l mai reîntorc.
Nu contează… că am puţine persoane lângă mine. Le am doar pe cele importante şi care-mi suplinesc viaţa.
Nu contează… că scriu. Puţini înţeleg, poate..
Nu contează… nimic. Nimic, pentru că esenţialul suntem noi.

Plumb – Cut

Odată ce mi se calcă peste încredere, ea nu mai rămâne deloc. Probabil, e unul din cele mai grele lucruri pe care le fac pentru cineva. A avea încredere, a fi, pactic, unul întreg- până la un moment, căci nimic nu e veşnic, mai ales lucrurile frumoase.
Îmi pare rău că în mine iar începe să predomine acea umbră ca câţiva ani în urmă. Parcă mă simt ca în trecut, iar atunci era ca o regulă- eram mai mult singură.
Ce folos că-s zeci de perosane zilnic, dacă nu le simt pe niciuna?
Mi-e dor de ceva, însă tot nu-mi pot da seama de ce.
Sunt tulburată-n interior, iritată şi-mi sună în gând mereu “liberă şi independentă”… e doar ceea ce vreau să fie, nu şi real.
Am impresia că nu se mai termină această perioadă adolescentină, când îţi pare că, cade lumea sau că .. prostii, prostii. Progresul constă în faptul că am început a sesiza că-s prostii şi aberaţii. Asta bucură.
Mi-e dor de atenţie, de ciocolată, de pisica care am văzut-o la Basarabia, de geanta cu mâţă violetă de la Gemenii.
Îmi lipsec unele zâmbete şi aşa de tare vreau să schimb monotonia din unele persoane. Asta mă afectează, mă molipseşte, mă deprimă, mă lasă rece, la urma urmei.
Îs obosită de lipsa realităţii şi de lipsa unei bucăţi sentimentale din mine. Cuvintele rămân ca o pată de cenuşă, îmi creez tot mai mult un “ceva” care să semene a perfect.
Greşesc enorm, însă salvez în interior segvenţe cu momente fericite, apoi le şterg sau se şterg.
Îmi pare rău că puţini mă văd ca pe ceva “deosebit”, pare rău …că simt răceală, pare rău că visez.

P.S. Mâţaaaa!

Previous Older Entries

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 35 other followers